Legea pensiilor în dezbaterea Comisiei de muncă a Camerei (2)

4. Necesitatea reformării simultane a sistemului de pensii, a politicilor de ocupare, dar şi a celor demografice

Nimeni nu neagă dificultăţile reale legate de sustenabilitatea sistemului de pensii din România. Din acest punct de vedere, putem fi de acord, în principiu, cu o încercare de regândire a sistemului, de adaptare a lui sub impactul unor constrângeri tot mai mari.

De aici încolo, însă, intervin diferenţele dintre noi. Prima dintre ele o reprezintă faptul că dvs. încercaţi să adaptaţi sistemul la puţinătatea resurselor din această perioadă de criză, în timp ce noi, cei din PSD, cei de stânga, am dori dimpotrivă, să adaptăm resursele la sistemul de pensii. Facem, evident, trimitere la faptul că 42% din economia din economia românească este nefiscalizată, că în jur de 3 milioane de persoane lucrează în străinătate, că alte milioane de persoane nu sunt asigurate ori muncesc la negru, etc. Este, deci, nevoie mai întâi să facem ordine în propria ogradă şi, în funcţie de rezultat, putem gândi împreună şi la reformarea sistemului de pensii, într-un moment ceva mai favorabil.

Aici intervine cea de a doua diferenţă. Acceptând reforma sistemului de pensii, considerăm că o condiţie obligatorie pentru reuşita acestui demers este reformarea concomitentă şi a sistemului de ocupare a forţei de muncă, dar şi a conţinutului politicilor demografice ale ţării. Fără a vedea aceste trei procese ca un tot unitar, necesar a fi reformat simultan, accentul pus doar pe „reformarea” unuia dintre ele, în speţă sistemul de pensii, rămâne, în opinia noastră, un demers aproape inutil.

Spunem acest lucru conştienţi de faptul că nu numărul pensionarilor din România este mare, ci, dimpotrivă, numărul contributorilor la fondul de pensii este mic. Reamintesc, în acest sens, rata de dependenţă dintre contribuabil şi beneficiari era în, 1990, de 3,4 salariaţi la un pensionar, iar în 2010 este de 0,9 salariaţi la un pensionar. Ţintele, din acest punct de vedere, ne sunt tuturor clare şi ni le şi însuşim. De la o rată a ocupării de numai 57% din populaţia activă a României în 2010, la o rată de ocupare de 75% într-un viitor previzibil, în anul 2020 şi, respectiv, de la o rată a fertilităţii de 1,3 copii astăzi la cel puţin 2,1 copii într-un orizont de timp ceva mai mare de 2020!

Ne lipsesc însă, pe de o parte, măsurile concrete pentru atingerea acestor ţinte, iar pe de altă parte şi viziunea de a aborda cele 3 procese simultan.

5. Sistemul de pensii reflectă schimbările din societate

Ne este clar tuturor că un sistem de pensii nu poate rămâne imun la schimbările din societate, de natură economică, socială, politică, culturală şi demografice. Această aşa-zisă reformă a sistemului de pensii are drept principală motivaţie, în opinia noastră, tocmai lipsa reformelor structurale din domeniile amintite mai sus. Ne-a convenit probabil tuturor dependenţa sistemului de pensii de politic, de exemplu, prin posibilitatea de a „umbla” la valoarea punctului de pensie şi la nivelul contribuţiilor de asigurări sociale în fiecare an! Acest lucru s-a făcut, desigur, şi în funcţie de veniturile şi cheltuielile bugetului, dar şi în funcţie de ciclul electoral, iar proiectul de lege nu elimină această mare vulnerabilitate a sistemului de pensii din România, dimpotrivă.

Dezastrul economic al ţării nu este reflectat doar de puţinătatea încasărilor la bugetele naţionale şi de numărul mic al contributorilor, ci şi de lipsa unor măsuri eficiente menite să ducă la creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă. Nu avem nici acum un studiu serios fundamentat cu privire la evoluţia forţei de muncă din România pentru următorii 20-30 de ani, deşi decidem astăzi că e nevoie să majorăm vârsta de pensionare şi stagiul de cotizare. Bâjbâim în continuare luând de bune proiecţiile Băncii Mondiale, în loc de a avea şi a construi propria strategie şi propriile priorităţi în domeniu.

Important din punct de vedere social, de exemplu, este şi faptul că peste 3 milioane de persoane din rural nu sunt asigurate, ceea ce creează probleme suplimentare, iar lucrul acesta ţine şi de modelul socio-cultural românesc. La fel, putem aminti că românii economisesc mai puţin decât alte naţiuni, este adevărat şi din cauza sărăciei mari, dar consecinţa o reprezintă şi eşecul parţial al pilonilor 2 şi 3 de pensii. În sfârşit, scăderea ratei fertilităţii de la 1,8 copii în 1989 la 1,3 în 2009, creşterea accentuată a ratei mortalităţii de la 10,7 la 1.000 locuitori în 1989 la 11,8 în 2009, combinată cu scăderea ratei natalităţii de la 16,0 la 1.000 locuitori în 1989 la numai 10,3 în 2009 sunt elemente de natură să îngrijoreze, ele afectând sustenabilitatea pe termen lung a sistemului de pensii.

În acelaşi timp, furtul, evaziunea fiscală, clientelismul, politizarea, corupţia, sărăcia, nemunca, incompetenţa se reflectă şi ele asupra stării generale a sistemului de pensii din România. Pentru a fi foarte direcţi, ceea ce se întâmplă acum este doar punerea de acord a capitalismului de cumetrie şi a consecinţelor sale cu sistemul de pensii.

Legea pensiilor în dezbaterea Comisiei de muncă a Camerei (1)

Programul a fost foarte încărcat în utlima vreme şi, din păcate, ajung mult mai rar să postez pe blog.

La Comisia de muncă a Camerei a intrat în lucru proiectul privind legea unitară a pensiilor.  Am căutat să scriu un material mai elaborat, care să cuprindă mai multe problemele legate de acest proiect de lege. Am să postez din acesta în perioada următoare.

1. Revenirea la normalitate

Aş aprecia, în primul rând, faptul că un proiect de o asemenea importanţă este supus dezbaterii în Parlamentul ţării, ceea ce echivalează cu o încercare de revenire la normalitate. Spun acest lucru pentru că, din păcate, legi la fel de importante ca legea salarizării unitare, codul civil şi cel penal, legile privind „reforma” proprietăţii, a justiţiei, a fiscalităţii, a sănătăţii – că să dau doar câteva exemple – au ocolit dezbaterea parlamentară, viciind grav procesul democratic din România, diminuând astfel credibilitatea noastră, a tuturor.

Discuţia din aceste zile cu privire la legea unitară a pensiilor redă într-o anumită măsură Parlamentului rolul său de principal for de dezbatere democratică al ţării, de unic organ legiuitor.

2. Legea pensiilor – lege de consens naţional

Interesul în jurul acestui proiect de lege este uriaş şi până la urmă este firesc să fie aşa, căci el vizează nu numai pe cei 5,6 milioane de actuali pensionari, ci şi pe cele peste 9 milioane de persoane active din România, viitori pensionari. Iată de ce o lege de o asemenea însemnătate ar fi trebuit să aibă acordul partenerilor sociali, al partidelor politice reprezentate în Parlament, al societăţii civile, ar fi trebuit, în opinia noastră, să fie expresia unui adevărat consens naţional.

Nu am fost nici informaţi şi cu atât mai puţin consultaţi cu privire la intenţiile, direcţiile şi principiile de reformare a sistemului de pensii, deşi acest domeniu a fost şi rămâne unul de predilecţie al PSD, al stângii. Lipsa unui minim dialog pe acest subiect de o atât de mare sensibilitate pentru noi toţi este de neînţeles, el constituind un obstacol în plus întru degajarea unor soluţii acceptabile. Spunem aceste lucruri şi prin prisma a ceea ce s-a întâmplat cu actuala lege a pensiilor (legea 19 / 2000), amendată de aproximativ 90 de ori în intervalul 2001 – 2009 dar şi din nevoia evidentă de stabilitate legislativă şi de predictibilitate în această materie. Adăugaţi climatul tensionat din ţară şi mai ales pensiile de mizerie pentru 85% dintre pensionarii României (cei cu pensii sub 1.000 lei) şi poate veţi realiza dramatismul situaţiei.

3. Oportunitatea proiectului de lege

Una dintre principalele întrebări este legată de oportunitatea unui asemenea proiect, nu numai într-o perioadă acută de criză a societăţii, dar şi într-o perioadă în care oricum nu mai ţinem cont de niciun fel de drepturi economice şi sociale ale cetăţenilor români, multe dintre acestea fiind eliminate, altele ajustate în mod arbitrar, altele suspendate pe termen nelimitat.

În aceste condiţii, nu ştim ce rost au discuţiile de astăzi, asupra unui proiect ce vizează drepturi pentru o perioadă de 20-30 de ani, când noi nu ştim ce se întâmplă mâine în acest domeniu?!

În opinia noastră, nu numai premisele legii, dar şi datele şi proiecţiile oferite au un grad atât de mare de relativitate, încât dezbaterea o putem face doar ca pe un exerciţiu de lucru şi nicidecum cu conştiinţa împăcată şi responsabilitatea necesară pentru destinele şi viaţa a milioane de semeni ai noştri.

În acelaşi timp, constrângerile şi îngrijorările perfect justificate de astăzi, cu privire la veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale, pot foarte bine mâine, cu un alt management şi cu o altă voinţă politică, dar şi ca urmare a unor performanţe economice mai bune, să ofere şi alte soluţii decât cele propuse pe timp de criză. Ne referim, evident, la soluţii mai bune pentru pensionari.

Acestea sunt motivele pentru care considerăm discuţia asupra acestui proiect de lege, în această perioadă, ca inoportună. Sigur însă că nu noi decidem.

Răspunsuri

Bibliotecaru, problema, în opinia mea, nu este atât de mult statul şi bugetarii, ci faptul că economia de tip capitalist nu merge, că piaţa nu funcţionează nicidecum aşa cum tot ni se spune în media şi în manualele de economie. Ca om de stânga, cred în faptul că „o lume mai bună este posibilă”, un alt model, alternativ, de societate şi economie la ce trăim în prezent. Altfel, îi dăm dreptate lui Reagan, cum că statul nu e soluţia la problemă, ci parte a problemei Dacă nici criza de acum nu ne învaţă cât de greşite sunt ideile acestea, atunci…

Horaţiu, sunt de acord cu ce scrieţi  şi vă mulţumesc pentru sugestia de a citi acel articol. Pe când un Huffington Post românesc?

Isabel, mulţumesc pentru aprecieri, însă partidul are propria sa logică. Încerc să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a ca PSD să revină la alegerile din  2012 ceea ce a fost în anii ’90, forţa dominantă a politicii româneşti. Orice regim are un sfârşit, dar depinde de noi ca sfârşitul acestui regim să vină mai degrabă mai curând decât mai târziu. Pentru moment, este important să dăm o replică pe măsură atât la legea pensiilor, cât mai ales la legile pe care guvernul îşi va asuma răspunderea.

Do ut des!

De câţiva ani multe din drepturile noastre, mai ales cele de natură economică şi socială, se restrâng. Unele dintre ele chiar dispar cu totul, altele, deşi rămân pe hârtie, sunt lipsite de conţinut, fiind suspendate pe termen nelimitat sau ciuntite în asemenea hal încât nu le mai recunoşti.

În mod paradoxal, putem spune că avem acum, într-un regim considerat democratic, mai puţine drepturi decât am avut într-un regim totalitar! Măsurile recente de reducere a salariilor, pensiilor, alocaţiilor, indemnizaţiilor pentru creşterea copilului şi a altor prestaţii sociale, a subvenţiilor sunt grăitoare în acest sens şi ele chiar au umplut paharul.

Puterea nici măcar nu mai ascunde cauza tuturor acestor amputări şi reduceri de drepturi. Este vorba – ni se spune direct – despre lipsa resurselor, despre lipsa banilor. Consecinţa, pentru un om normal şi întreg la minte, ar trebui să fie, în viziunea puterii, una singură şi anume acceptarea fără murmur a situaţiei! Deci, să nu mai întrebăm cum am ajuns aici după 9 ani de creştere economică, cine este de vină, dacă nu cumva sunt posibile şi măsuri alternative, mai puţin dureroase? Vă pierdeţi vremea, par a ne spune mai marii zilei.

De fapt, guvernanţii actuali merg şi mai departe şi ne propun, nici mai mult, nici mai puţin, decât un târg, da, un târg! Ei ne spun, în esenţă, cam aşa:

Trăiţi prea bine pentru cât poate suporta economia. Aveţi prea multe drepturi pentru câţi bani ne daţi. Ne costaţi prea mult! De mâine, facem aşa: de câţi bani ne daţi, atâtea drepturi vă dăm.

Ce nu este rezonabil aici? Chiar aşa, veţi întreba, ce nu este echitabil în propunerea puterii?

Atenţie, căci tocmai aici este înşelătoria, tocmai aici este trucul! Dacă raţionamentul sau târgul de mai sus este valabil de pe vremea dreptului roman (celebrul do ut des – îţi dau ca să îmi dai!) atunci când vorbim de contracte economice şi comerciale, el nu mai este valabil şi nici nu poate fi transferat – tale-quale – domeniului social, contractului social! Dacă logica pieţei şi a profitului este de esenţa domeniului economic, ea nu are ce căuta în domeniul social, unde logica este cu totul alta, şi anume: binele comun, solidaritatea, coeziunea.

Aşadar, nu poţi să vii să spui: de câţi bani îmi daţi, tot atâtea aspiraţii, atâtea valori, interese, nevoi, motivaţii, percepţii, norme, tradiţii şi în sfârşit, atâtea drepturi vă dau! Pur şi simplu nu merge! Socialul este cu totul altceva decât economicul! Prin urmare, nu poţi impune logica pieţei şi a profitului în domeniul social. Ori nouă, tocmai acest lucru ni se întâmplă, ni se taie drepturile sociale şi economice – dreptul la muncă, învăţătură, sănătate, cultură, protecţie socială, la negocieri colective şi la o viaţă decentă – în funcţie de câţi bani avem la buget. Lucru de neacceptat, căci aşa ceva nu se tranzacţionează! În această materie, nu este loc pentru do ut des!

Ca să fim clar înţeleşi, suntem pentru o economie de piaţă, dar ne opunem din răsputeri unei societăţi de piaţă! Ne opunem unei societăţi în care sănătatea, educaţia, asigurările sociale, cultura, justiţia, siguranţa cetăţeanului, calitatea mediului şi atâtea altele sunt transformate, rând pe rând, în mărfuri, fiind trecute, din drepturi garantate de statul social, în sarcina pieţei.

Răul cel mare, în opinia mea, nu îl reprezintă atât de mult „statul obez”, ci, dimpotrivă, „capitalismul de cumetrie”: dacă avem ac pentru statul obez, în faţa asaltului capitalismului de cumetrie am rămas singuri. Astăzi ne sunt ameninţate însăşi elementele fundamentale ale statului român: democraţia, statul de drept, statul social!

În concluzie, târgul care ni se propune este acesta: de câţi bani ne daţi, atâta democraţie, atâta stat de drept şi atât stat social vă dăm!

Putem accepta un asemenea târg?

Camera Deputaţilor 4 mai 2010 – Trilulilu Audio Politica

La comisia de specialitate a Camerei Deputaţilor, din care fac parte, a fost prezent ministrul muncii, Mihai Şeitan, cu ocazia unor audieri pe marginea unui proiect de lege.

Cu acest prilej, am avut o intervenţie legată de măsurile din domeniul social din ultimele luni.

Pentru cei care nu pot accesa direct inregistrarea, aceasta este disponibila si la:

http://www.trilulilu.ro/dmpopescu/046e968b700b49

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

more about „Dan Mircea Popescu – Camera Deputaţil…„, posted with vodpod

Ne costaţi prea mult!

Mesajele guvernanţilor către populaţia ţării încep să se coordoneze între ele, iar esenţa lor pare să fie următoarea:

Trăiţi prea bine, pentru cât poate suporta economia!

Aveţi prea multe drepturi pentru câţi bani ne daţi. Ne costaţi prea mult!

De mâine, facem aşa: de câţi bani ne daţi, atâtea drepturi vă dăm!

Dintr-un punct de vedere, pare echitabil, nu-i aşa?! I-aş invita însă pe oficialii puterii, îndeosebi pe cei care gândesc în acest fel, să suporte şi reversul acestui raţionament. Ce-ar fi, dacă populaţia ar spune, la rândul ei, reprezentanţilor puterii, următoarele:

Ne-aţi costat prea mult!

Furtul, corupţia, evaziunea, clientelismul, politizarea, mediocritatea, superficialitatea, minciunea voastră ne-au costat prea mult!

Ajunge! Nu facem tranzacţii cu drepturile noastre!

De mâine, facem aşa: vă daţi la o parte cu toţi acoliţii voştri sau vă alungăm noi!

Dumneavoastră pe mâna cui mergeţi? Care să fie adevărul? Oare astea să fie şi soluţiile?

Pot fi valabile ambele raţionamente?

„Jos curbele de sacrificiu!”

Despre curbele de sacrificiu am auzit pentru prima oară în şcoală. Îmi amintesc şi faptul că manualul de Istorie a României avea câteva poze ce ilustrau grevele din anii 1929-1933. Poze meşteşugite altfel, căci nu puteam distinge prea bine chipul greviştilor, dar, în schimb, puteam desluşi uşor scrisul de pe pancartele lor: „Jos curbele de sacrificiu!”. Alăturarea cuvintelor mi s-a părut atunci lipsită de înţeles. Ştiam ce înseamnă sacrificiu, dar „curbă de sacrificiu” mă intriga, simţeam că ceva îmi scapă.

Suntem în luna mai 2010. Din octombrie 2008 România traversează o criză economică profundă. Criza politică pare să fi fost rezolvată prin alegerile prezidenţiale din decembrie 2009. Criza socială mocneşte încă. Suprapunerea lor pare însă tot mai posibilă şi cred că n-ar mira pe nimeni, ţinând cont de felul cum este condusă ţara. Condusă este un fel de a spune!

Recent, preşedintele ne-a comunicat mult aşteptatele măsuri anti-criză ale Guvernului, măsuri pe care  mulţi dintre noi le-am catalogat drept adevărate „curbe de sacrificiu”. Alăturate acum, cuvintele au căpătat sens, iar înţelegerea lor deplină îndeamnă cel puţin la o analiză atentă a realităţii, dacă nu la o atitudine tranşantă.

După cum observaţi, primul impuls este acela de a spune că măsurile brutale de acum sunt similare celor din anii Marii Crize 1929-33. Şi totuşi, nu acesta este adevărul, deoarece nu se pot uita aşa de repede nici tăierile de curent electric, de apă caldă, de căldură din perioada anilor ’80, nu putem trece peste raţiile la unt, ulei, zahăr, ouă, carne din fostul regim, nu putem să nu amintim aici izolarea culturală prin tăierea abonamentelor la ziare, reviste, cărţi şi schimburi culturale cu străinătatea, nu putem uita şi nici ierta atât de uşor interdicţia de a călători în afara graniţelor, suspiciunea şi urmărirea permanentă, nesiguranţa zilei de mâine, pe care le încercam cu toţii.

Până la urmă măsurile de astăzi sunt, în fapt, măsurile de ieri şi de alaltăieri! Este vorba de acelaşi tip de măsuri, acelaşi sentiment de umilinţă, de ghetou, de arbitrariu, de anihilare a fiinţei umane. Nici măcar mărfuri nu mai suntem, deoarece aceasta ar presupune dreptul la o relaţie socială care ni se refuză!

Sunt unele din cele mai negre momente din istoria noastră recentă, dar şi acum ţara este divizată, obosită de atâtea confruntări politice şi electorale, sărăcită, lipsită de o minimă speranţă, lăsată pradă clientelei politice şi afaceriştilor rapace. O ţară confuză şi neajutorată, o ţară ce nu-şi găseşte drumul şi oamenii capabili să o conducă.

Dezastrul anunţat pe un ton ameninţător (cui foloseşte?!) ne-a găsit pe toţi nepregătiţi. Nu am cunoscut adevărul şi nu ni s-a spus adevărul despre situaţia economică şi socială a României. De aici şi starea de şoc a unei întregi naţiuni la aflarea situaţiei reale.

Am constatat şi cu acest prilej falia enormă dintre Putere şi Opoziţie, dintre patroni şi sindicate, dintre Stat şi societate, dintre urban şi rural, dintre tineri şi vârstnici, dintre cei din mediul privat şi bugetari, dintre bogaţi şi săraci, dintre ai noştri şi ai lor, dintre cei cu şanse şi cei fără nicio şansă.

Solidaritatea şi coeziunea socială sunt valori de care ne aducem aminte la câte un simpozion, la câte o dezbatere ideologică la Capşa, dar ele au dispărut în primul rând din conştiinţa şi vocabularul celor care ne conduc. Altfel cum să interpretezi încercarea de a pune întreaga povară a crizei pe umerii copiilor, a pensionarilor şi salariaţilor din serviciile publice din această ţară! Cum ne mai putem uita în ochii copiilor şi părinţilor noştri după ce le-am redus cu 15% drepturile băneşti şi aşa de mizerie pe care le au?

Cum putem face lucrul acesta, când ştim bine că evaziunea fiscală este în floare, că 42% din economia românească este o economie nefiscalizată, că fondurile europene destinate României nu au fost absorbite decât în proporţie de 5%, că anunţata lărgire a bazei de impozitare rămâne o gogoriţă de ani de zile, că în jur de 4 milioane de hectare de pământ zac pârloagă, că banii de investiţii şi de creare a noi locuri de muncă ni s-au scurs printre degete către clientela politică, că furtul şi corupţia sunt de esenţa capitalismului de cumetrie pe care îl construim de 20 ani încoace?!

Cum să fii dispus la sacrificii pentru a acoperi astfel incompetenţa, furtul, evaziunea, politizarea, corupţia, clientelismul? Iar când şi vezi cine te îndeamnă şi îţi impune curbele de sacrificiu, îţi vin în minte versurile lui Goga din finalul poeziei Oltul, pe care vi le reamintesc:

(…)

Ca unda ta strivită, gemem

Şi noi, tovarăşii tăi buni,

Dar de ne-om prăpădi cu toţii,

Tu, Oltule, să ne răzbuni!

Să verşi păgân potop de apă

Pe şesul holdelor de aur;

Să piară glia care poartă

Înstrăinatul nost’ tezaur;

Ţărâna trupurilor noastre

S-o scurmi de unde ne-gropară

Şi să-ţi aduni apele toate –

Să ne mutăm în altă ţară!

Cum să ieşim din criză. Câteva sugestii (5)

Un ultim comentariu cu privire la acest subiect se referă la ceea ce numim capitalul social, una din puţinele resurse, practic inepuizabile, despre care în România aproape nimeni nu vorbeşte.

Cea mai simplă definiţie dată de sociologi şi economişti pentru capitalul social pare a fi următoarea „liantul care ţine societatea la un loc”. Am în vedere atât instituţiile, dar şi relaţiile, atitudinile şi valorile care guvernează interacţiunile dintre oameni şi contribuie astfel la dezvoltarea socială şi economică.

Capitalul social poate face diferenţa în privinţa dezvoltării şi reuşitei unui stat, a unei naţiuni, a unei comunităţi. Din păcate ignorăm complet această resursă ce reprezintă o condiţie esenţială a dezvoltării. Şi aceasta exact într-o perioadă în care o trăsătură a crizei o reprezintă tocmai lipsa de încredere. Criza ia naştere, mai întâi, în mintea oamenilor şi se manifestă efectiv ca o lipsă de încredere a pieţei atât în economia, cât şi în moneda unei ţări / grup de ţări. Aceasta dacă ne referim doar la criza economică şi financiară, dar criza poate fi, la fel de bine, politică şi / sau socială, după cum toate aceste laturi ale crizei pot fi succesive sau concomitente.

Important mi se pare însă faptul că, tot în mintea omului, trebuie să şi înceteze criza, înainte ca acest lucru să se şi producă efectiv. Iată de ce sunt extrem de importante, mai ales acum, elementele capitalului social – încrederea, solidaritatea, coeziunea socială, cooperarea, parteneriatul, incluziunea socială, dialogul, transparenţa.

În acelaşi timp, ele constituie şi elementele fundamentale de coordonare ale acţiunilor colective. Ce să înţelegem de aici? Cu cât valorile de mai sus sunt mai prezente într-o comunitate, formând temelia relaţiilor dintre oameni la locul de muncă, în familie, în spaţiul public, în timpul liber, cu atât mai mare este şi posibilitatea cooperări şi a coordonării eficiente a acţiunilor membrilor comunităţii respective şi, prin urmare, cu atât mai mari devin şi şansele de a performa, de a reuşi.

Dacă, dimpotrivă, vom promova în continuare, cu precădere, neîncrederea, suspiciunea, înşelăciunea, individualismul exacerbat („fiecare pentru sine”), clientelismul, corupţia, marginalizarea, excluderea, lipsa comunicării, instigarea unor categorii sociale şi profesionale împotriva altora, atunci, cu siguranţă, rezultatul final nu poate fi decât o societatea bolnavă, stagnarea sau chiar eşecul. Şi nu este vorba numai de eşecul unei formaţiuni politice sau al unui guvern, oricare ar fi el, ci este vorba de eşecul unei societăţi şi, până la urmă, de eşecul unui model de capitalism în care profitul, piaţa, randamentul, creşterea economică, PIB-ul au devenit scopuri în sine, în loc de rămâne ceea ce ar trebui să rămână: simple mijloace pentru obţinerea unei calităţi mai bune a vieţii fiecăruia dintre noi.

Atac la adresa statului social

Simt nevoia să punctez câteva lucruri în legătură cu declaraţia de ieri a preşedintelui, urmând să revin ulterior cu o postare mai elaborată.

Măsurile anunţate joi, 6 mai, privind scăderea dramatică a salariilor bugetarilor, a pensiilor, a ajutoarelor sociale, a indemnizaţiilor de şomaj şi a subvenţiilor, dincolo de efectele dezastruoase asupra vieţii a milioane de cetăţeni ai României atacă, în fond, ceea ce numim statul social (a se vedea articolul 1 din Constituţia României), punând în discuţie însăşi fundamentele statului român.

Articolul 1 Statul roman
(3) Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme, in spiritul traditiilor democratice ale poporului roman si idealurilor Revolutiei din decembrie 1989, si sunt garantate.

Sunt afectaţi în mod direct în jur de 10 milioane de persoane: peste 5,5 milioane de pensionari, peste 1,3 milioane de bugetari, cei aproape 900.000 de şomeri, peste 3 milioane de persoane din categorii defavorizate, care beneficiază (încă!) de protecţie socială (pensii sociale, asistenţă socială, subvenţii). Dar nu numai aceştia şi familiile lor sunt cei afectaţi. Toate aceste persoane vor consuma mai puţin, deci vor cheltui mai puţin, de unde scăderi ale vânzărilor agenţilor economici, pierderi în economie şi salarii tăiate pentru cei care, naiv, cred că nu vor fi afectaţi ei, ci „ceilalţi”.

Sunt călcate în picioare drepturi fundamentale sociale ca: dreptul la muncă, dreptul la educaţie publică, dreptul la sănătate, dreptul la cultură. Alte drepturi din legislaţia muncii sunt anihilate sau suspendate, astfel încât suntem pe cale de a înregistra o performanţă uluitoare, aceea de a avea mai puţine drepturi sociale într-un stat intitulat democratic decât am avut într-un regim totalitar!

Dreapta încearcă să acrediteze o teză mincinoasă: statul social ar fi principala cauză a crizei şi, ca atare, trebuie „reformat” până la dispariţie. Aceasta se întâmplă sub ochii noştri, în aceste zile, iar reacţiile par să fie, încă, extrem de timide în faţa unui pericol atât de grav.

Sunt prezent în aceste zile în colegiul pe care îl reprezint, Amara-Căzăneşti (Ialomiţa), pentru a discuta cu oamenii despre aceste măsuri şi starea în care a ajuns ţara. Aştept cu interes şi reacţiile dvs. pe această temă.

Cum să ieşim din criză. Câteva sugestii (4)

În ceea ce priveşte resursele financiare ale ţării (şi mă refer aici la partea de venituri la bugetul de stat), acestea sunt departe de a fi valorificate la un nivel acceptabil. Economia socială şi solidară presupune, între altele, ca toţi, fără excepţie, să plătim taxe şi impozite, solidaritatea atât de invocată manifestându-se şi în acest fel.

Sunt, însă, după date ale INS, aproape 4 milioane de persoane active între 15 şi 65 de ani, care „scapă” impozitării din diferite motive şi, cu siguranţă, la acestea se face referire atunci când se vorbeşte despre „mărirea bazei de impozitare”.

Proprietarii de terenuri agricole şi forestiere, crescătorii de animale, membrii ai asociaţiilor familiale, persoane fizice autorizate, acţionarii unici sau majoritari, managerii, cei care lucrează la negru, cei cu salariul minim pe cartea de muncă şi restul banilor primiţi „în mână” sunt doar câteva exemple de asemenea categorii. În plus, nu ştim nici acum numărul şi statutul multor sute de mii de români care muncesc în străinătate, cu toate consecinţele ce decurg de aici, inclusiv pentru bugetele ţării, nu numai pentru soarta celor în cauză şi a familiilor lor.

Evidenţa informatizată a populaţiei are foarte multe pete albe şi parcă lucrul acesta convine tuturor, mai ales în ani electorali. Cu toate acestea, când auzim de evaziune fiscală de miliarde de euro la nivelul unui an, ne întrebăm intrigaţi, în primul rând, cum de este posibil şi apoi, imediat, dar ce face statul?!

Astăzi, exemplul cel mai îndemână în ceea ce priveşte evaziunea îl reprezintă industria alimentară, unde comerţul subteran cu pâine, carne, lapte, cereale sau fructe, face ca statul român să piardă în jur de 5 miliarde de euro anual, conform declaraţiilor celor din industria alimentară, patronate şi sindicate! E mult, e puţin, depinde cu ce comparăm. Angajamentul faţă de FMI, de exemplu, ne obligă pentru 2010 să cheltuim mai puţin cu aproximativ 1 miliard de euro din banii publici, ceea ce duce la disponibilizarea a zeci de mii de persoane. Este o comparaţie, posibilă şi, evident, sugestivă.

Un al doilea exemplu îl constituie evaziunea fiscală în colectarea TVA, deoarece anual, în loc de a se colecta 16% din PIB la buget, se încasează doar 8%, deci jumătate. Culmea este că, dacă s-ar reduce evaziunea fiscală pe TVA doar cu un sfert, aceasta ar echivala cu economia care se încearcă să se obţină până în 2015 (de 2% din PIB) prin legea unică a salarizării!

Dacă am adăuga evaziunea fiscală la accizele pentru tutun, alcool şi combustibili, cred că opinia publică ar avea motive serioase să ceară statului ca mai întâi să-şi facă ordine în propria ogradă şi abia apoi să scadă salariile şi pensiile, pe motivul lipsei veniturilor la bugetele ţării.

O ultimă sugestie în această materie o reprezintă fondurile europeane puse la dispoziţia României. Un grad de absorbţie undeva între 2-4% rămâne aproape inexplicabil în ciuda angajamentelor tuturor guvernelor din 2007 încoace. În acest an, în primele două luni, am absorbit doar 73 milioane euro, dar am contribuit la bugetul comunitar cu 288 milioane euro (prima tranşă)! Aşadar, contribuim cu mult mai mult la bunăstarea Uniunii decât beneficiem! Şi acest lucru numai din vina noastră. Iată-ne într-o companie selectă, alături de Germania şi Franţa suntem pilonii bunăstării europene!

Până la urmă, întrebarea se pune: ce se întâmplă cu Statul român? Unde şi cui să ne plângem de el? Este prostie, indiferenţă, nepregătire, neglijenţă cu bună ştiinţă sau toate la un loc?!