Unii se întreabă la ce bun aceste moţiuni, din moment ce Guvernul rămâne în funcţie, iar coaliţia apare de neclintit.

Dincolo de votul parlamentarilor există şi o bătălie a ideilor, fie ea despre Codul Muncii, rolul statului sau, în cele din urmă, în ce fel de societate vrem să trăim.

În această bătălie nu contează numărul de parlamentari, ci argumentele aduse. De aceea, este de datoria Opoziţiei de a acţiona. Inacţiunea reprezintă acceptarea implicită a modificărilor aduse Codului Muncii de către Guvernul Boc. Redau mai jos punctul meu de vedere din cadrul dezbaterii de la motiune.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Creşterea semnificativă a numărului de locuri de muncă, a competitivităţii şi a performanţei economiei româneşti sunt, după declaraţiile oficiale, obiectivele urmărite prin modificările aduse astăzi Codului muncii din România.

În opinia puterii, o asemenea argumentare ar trebui să descurajeze ab initio orice voci potrivnice, fie ele ale opoziţiei parlamentare, ale centralelor sindicale sau patronale, ale salariaţilor neafiliaţi sau, de ce nu, ale tuturor acestora la un loc.

Cum însă orice aşa-zisă reformă, venită dinspre Guvern, s-a dovedit în timp a nu fi nici durabilă, nici echitabilă şi cu atât mai puţin profitabilă marii majorităţi a populaţiei, mai toate segmentele societăţii româneşti şi-au manifestat pe faţă nemulţumirea, căci şi de această dată lucrurile nu arată altfel, în ciuda vorbelor mai mult sau mai puţin meşteşugite.

Revenind la declaraţia oficială de mai sus, printr-o analiză a contrario, cum se pune în ştiinţa dreptului, putem desprinde şi ideea potrivit căreia actualul Cod al muncii ar fi, în viziunea Guvernului, principalul vinovat pentru lipsa locurilor de muncă, pentru slaba competitivitate a economiei şi, în general, pentru lipsa de performanţă a ţării.

În prag de demitere, Guvernul Boc are, se pare, revelaţia unei măsuri miracol, menite să fericească o naţiune întreagă. O dată cu schimbarea din temelii a Codului muncii, ne asigură premierul, România va deveni, în sfârşit, ceea ce ne dorim cu toţii, o ţară prosperă, cu oameni pe măsură.

Din păcate, domnule prim-ministru, nu puteţi scoate din hău ţara numai cu vorbe. Sunt necesare fapte, iar faptele Guvernului dumneavoastră vorbesc şi ele, la rândul lor, dar despre cu totul altceva.

În primul rând, despre o lipsă de viziune cu privire la dezvoltarea, pe termen mediu şi lung, a României, în concordanţă cu nevoile şi aspiraţiile populaţiei. Apoi, despre o incapacitate de definire, de stabilire şi de urmărire a priorităţilor în funcţie de realităţile economice şi sociale ale ţării. Izvorâte exclusiv din raţiuni contabile, măsurile Guvernului se dovedesc haotice, au o notă de improvizaţie şi de aleatoriu, ce afectează grav viaţa şi activitatea cetăţenilor, ele conducând mai degrabă la distrugerea statului român, decât la modernizarea lui, aşa cum puterea pretinde.

În al doilea rând, este evident pentru orice om de bună-credinţă că nu Codul muncii este cel chemat să creeze noi locuri de muncă în România, iar în acest context modificările propuse nu vor aduce cu ele nici creşterea de performanţă a economiei şi nici ieşirea din sărăcie. Dimpotrivă, ele vor accentua şomajul, ilegalitatea, marginalizarea şi dezordinea socială prin fragmentarea şi segmentarea pieţei muncii, neajutând cu nimic economia, dar sporind, în schimb, sărăcia, pentru o bună parte din populaţia activă a ţării.

De altfel, riscul de sărăcie, atenţie! a celor care muncesc este în România cel mai ridicat din Uniunea Europeană. Este de 17,9%, faţă de o medie europeană de numai 8,4%.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Sărăcia şi lipsa de performanţă a României nu se explică prin lenea, prin mâna întinsă sau prin ignoranţa populaţiei sărace din ţară, aşa cum oficialii puterii încearcă să ne convingă ori de câte ori au prilejul. România nu e săracă din cauza săracilor ei, ci dimpotrivă, ea este săracă, în primul rând, din cauza bogaţilor ei. Căci productivitatea acestora din urmă, respectiv a managerilor, a inginerilor şi tehnicienilor de top, a cercetătorilor şi a personalului de înaltă calificare, din companiile şi întreprinderile noastre este mult mai scăzută decât productivitatea omologilor lor din ţările bogate.

Tehnologiile folosite în România sunt inferioare celor din ţările dezvoltate. Organizarea firmelor noastre este deficitară. Managementul, de asemenea. În sfârşit, infrastructura şi instituţiile româneşti sunt mult rămase în urmă, fiind vorba, în fapt, de decalaje ce se întind pe generaţii întregi.

Ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că productivitatea şi performanţa individuală superioară a unui salariat dintr-o ţară dezvoltată are în spate, în mod concret, un uriaş efort colectiv, desfăşurat pe mai multe generaţii, are în spate un întreg sistem socio-economic, ce nu ţine atât de abilităţile şi cunoştinţele acumulate prin educaţie, ci îşi are obârşia, în primul rând, într-o economie cu tehnologii superioare, cu firme mai bine organizate, cu instituţii mai performante şi cu o infrastructură foarte bine dezvoltată. Iată de ce, competitivitatea şi performanţa în România nu vor veni, aşa cum crede puterea, din flexibilizarea statutului salariatului român, ci, dimpotrivă, din flexibilizarea angajatorului român, din flexibilizarea tehnică şi organizatorică a companiilor şi a firmelor româneşti şi străine din ţară, lucru de care nimeni nu vorbeşte.

Puterea pune lipsa de competitivitate şi de performanţă a economiei româneşti exclusiv în sarcina salariatului român, uitând că, de fapt, costul forţei de muncă reprezintă o cotă infimă în raport cu costul materiilor prime, al energiei şi al capitalului fix.

Iată de ce, preocuparea pentru flexibilizarea angajatorilor, respectiv pentru adaptarea companiilor şi a firmelor româneşti la schimbările tehnologice din lume, la cele informaţionale, de management, de comunicare, preocuparea cu privire la diversificarea şi înnoirea produselor, la calitatea acestora, la reducerea costurilor de producţie, la dezvoltarea şi sprijinirea cercetării ştiinţifice şi inovării, la pregătirea profesională continuă a personalului şi la motivarea acestuia ar constitui, cu adevărat, prioritatea României, în încercarea disperată de a ieşi din zona subdezvoltării.

Cum lucrul acesta se dovedeşte extrem de anevoios, reformele oprindu-se, de fiecare dată, la poarta întreprinderii, este evident, cu mult mai lesne să flexibilizezi forţa de muncă. Aceasta înseamnă, practic, să forţezi reducerea veniturilor, a protecţiei şi a numărului salariaţilor, pe de o parte, iar pe de alta, să reaşezi timpul de muncă şi de odihnă, precum şi durata contractelor de muncă, în funcţie de interesele patronilor. Rezultatul îl reprezintă o realocare a veniturilor de la salariaţi la deţinătorii de capital, economia neavând niciun fel de beneficiu din acest transfer, ea nedevenind nici mai competitivă şi nici mai performantă. În plus, scăderea veniturilor conduce inevitabil la scăderea consumului şi deci la creşterea şomajului, ca urmare a scăderii cererii.

În concluzie, flexibilizarea pieţei forţei de muncă din România nu are drept consecinţe nici creşterea de competitivitate şi de performanţă a economiei şi nici crearea de noi locuri de muncă, aşa cum am încercat să demonstrăm.

Singurul rezultat cert este precarizarea statutului salariatului român şi sporirea insecurităţi sale, tocmai într-un moment în care şi statul român îşi reduce şi el, în mod dramatic, cheltuielile sociale. Suprapunerea celor două aşa-zise reforme, cea a statului român şi cea a Codului muncii, dă o lovitură nimicitoare securităţii cetăţeanului român, în general, şi salariatului român, în special, dar şi stabilităţii şi siguranţei proprietăţii în România.

Consecinţele nu sunt greu de evaluat. Delegitimarea statului, distrugerea coeziunii şi a solidarităţii sociale şi, probabil, pierderea identităţii naţionale.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Modificările Codului muncii promovate de Guvern reproduc cu fidelitate caracteristicile modelului american al capitalismului, fiind vorba, în esenţă, despre o încercare de dereglementare a pieţei forţei de muncă din România, despre un rol minimal al statului şi despre o accentuare a rolului pieţei ce, lăsată liberă ar deveni, chipurile, mult mai competitivă, mai eficientă şi deci mai performantă.

Acest model a fost infirmat, la scară mondială, de criza economică şi financiară ce tocmai a zguduit lumea şi care a demonstrat tuturor, mai puţin guvernanţilor români, tocmai contrariul, respectiv că este nevoie imperioasă de reguli şi norme obligatorii, că se impune un rol mult mai echilibrat al statului în raport cu piaţa şi că, atenţie!, piaţa nu este eficientă prin ea însăşi, că ea nu se autoreglează şi, prin urmare, ea nu se poate corecta singură.

Ceea ce se ignoră, dincolo de învăţămintele crizei mondiale şi de defazajul evident al Guvernului român, este faptul că stabilitatea şi siguranţa reprezintă un factor de creştere, de dezvoltare, iar problema competitivitate versus stabilitate, aşa cum se încearcă să ni se prezinte, este o falsă problemă, căci avem nevoie de ambele în egală măsură.

În sfârşit, poate că este totuşi util să amintesc, chiar şi aici, în Parlamentul României, faptul că relaţiile de muncă se stabilesc indiferent de ce crede Guvernul României, atât la nivel individual, cât şi colectiv.

Prin urmare, şi reglementarea acestor relaţii este firesc să se facă atât în plan individual, dar şi colectiv, raporturile individuale şi colective de muncă reprezentând astfel însăşi substanţa Codului muncii.

A hotărî că raporturile colective de muncă nu vor mai fi reglementate de Codul muncii este mult prea mult, chiar şi pentru Guvernul Boc. Dar nu este singura încălcare flagrantă de reguli şi de norme interne şi internaţionale în materie.

Astfel, în ciuda faptului că negocierile colective sunt garantate de Constituţie, a se vedea art.41 alin.(5). Ele au fost eliminate din cuprinsul Codului muncii, ca şi dreptul la grevă, alt drept individual şi colectiv, eliminat abuziv, în dispreţul art.43 alin.1 din Constituţie, dar şi al Convenţiilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.87 din 1948 şi, respectiv, 98 din 1949.

Aversiunea faţă de aceste drepturi constituţionale se explică probabil prin aversiunea faţă de sindicate şi faţă de rolul important al acestora în societate. A încerca să boicotezi şi să subminezi rolul sindicatelor este echivalent cu încercarea de eliminare a opoziţiei în plan politic, ceea ce descalifică acest guvern, ce dovedeşte, încă o dată, că nu înţelege nimic din regulile democratice ale unui stat de drept. Acest lucru nu mai miră însă pe nimeni, căci în faţa unor probleme extrem de complicate, pe care societatea românească le-a avut de înfruntat în aceşti doi ani, răspunsul dumneavoastră, domnule prim-ministru, a fost unul singur: guvernarea prin forţă.

Guvernarea prin intermediul asumărilor de răspundere şi al ordonanţelor de urgenţă, deci prin impunerea unei soluţii unice, întotdeauna soluţia dumneavoastră, este proprie numai regimurilor autoritare. Deşi complexitatea excepţională a vremurilor presupunea, dimpotrivă, soluţii multiple, fie consensuale, fie negociate, în orice caz însă rod al unei gândiri colective şi democratice, de fiecare dată dumneavoastră aţi impus prin forţă soluţia dumneavoastră.

Cercetaţi istoria, domnule prim-ministru! Ieşirea durabilă din crize s-a făcut întotdeauna prin accentuarea democraţiei, şi nu a autoritarismului. Incapacitatea dumneavoastră de a înţelege şi de preţui virtuţile democraţiei, de a uza de mecanismele ei, constituie azi unul din obstacolele ieşirii din criză a României. 8 din 10 cetăţeni români au înţeles sau au intuit acest lucru înaintea dumneavoastră şi a colegilor dumneavoastră de partid şi de coaliţie.

Suntem de partea milioanelor de lucrători din această ţară, ne străduim să le apărăm drepturile, să le promovăm interesele şi să le încurajăm speranţele, într-o viaţă mai sigură şi de o calitate mai bună.

Iată de ce, votul nostru de azi este un vot pentru moţiunea de cenzură şi pentru demiterea Guvernului. Este un vot pentru deblocarea României, este un vot pentru democraţie, pentru eliberarea de frică, de umilinţă, de mizeria materială şi spirituală, este un vot pentru recâştigarea demnităţii şi a încrederii, este un vot pentru renaşterea ţării.

Au fost 190 de voturi în favoarea moţiunii şi doar unul împotrivă. Parlamentarii coaliţiei PDL-UNPR-Minorităţi prezenţi la şedinţa din 20 decembrie nu au votat, la fel ca la moţiunea precedentă şi, cel mai probabil, la cele viitoare.

Dat fiind că dezbaterile parlamentare de la moţiune au fost prezentate în direct la Radio, dar nu şi la televiziuni, redau mai jos textul luări de cuvânt.

Stimaţi membri ai prezidiului,

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Suntem la finalul anului 2010, astfel încât putem face bilanţul aşa-ziselor realizări ale puterii, fără teama de a greşi. Ne stau la îndemână şi datele statistice, dar şi ceea ce vedem şi simţim cu toţii. Astfel, în ciuda îndeplinirii mai tuturor condiţionalităţilor şi a aşa-ziselor reforme asumate în acordul cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, caracteristicile esenţiale ale României sunt următoarele: subdezvoltarea, subocuparea, sărăcia, inegalitatea economică şi socială.

La toate aceste capitole ocupăm ultimul loc în rândul statelor membre ale Uniunii Europene. Iată, în continuare, cifrele: cu o medie la venituri publice de numai 32,8% ca pondere în PIB, suntem statul cu economia cea mai puţin dezvoltată din Uniunea Europeană; cu o rată a ocupării forţei de muncă de 57%, suntem ţara cu cel mai mic număr de persoane ocupate în muncă la suta de persoane active, iar cu o rată a sărăciei relative la nivelul lui 2010, undeva în jurul a 28%, suntem de departe cei mai săraci membri ai Uniunii; în sfârşit, cu o rată a inegalităţii veniturilor de 38 coeficient Gini, respectiv indicatorul de măsurare al inegalităţii, suntem statul cu cel mai ridicat indice al inegalităţii economice. Ca o consecinţă, şi inegalitatea socială exprimată de raportul dintre cei mai bogaţi 20% din populaţie şi cei mai săraci 20%, are valoarea cea mai mare, România fiind astfel cea mai polarizată societate din Uniunea Europeană.

Deşi România nu a trecut nici prin coşmarul unui război şi nici prin cel al unor catastrofe naturale de proporţii, cifrele de mai sus vorbesc în fapt despre o catastrofală gestiune a ţării de către actuala putere, dar şi despre coşmarul vieţii de zi cu zi pentru cetăţeanul obişnuit.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Pe acest fundal ni se par relevante cel puţin două fraze cheie rostite recent de preşedintele ţării, fraze pe care îmi permit să vi le reamintesc. Prima dintre ele: “Statul nu este responsabil pentru cetăţenii săi”. Cea de-a doua: “Avem nevoie de o Românie performantă şi nu de o România socială”. În acelaşi context, premierul a afirmat şi el: “Cu pomană şi cu întins mâna nu se poate la infinit”.

Deşi pare mai degrabă ameninţarea unui vătaf adresată unor slugi leneşe, tipul acesta de fraze este, din păcate, emblematic nu numai pentru nivelul conducătorilor României de astăzi, dar şi mai grav pentru ceea ce se întâmplă în ţară şi cu ţara, în fapt, cu noi toţi. Cum prin România socială puterea înţelege o Românie a ajutoarelor sociale de tot felul, o Românie a nemuncii, o României a unui număr mult prea mare de pensionari şi de persoane cu handicap, în general, o Românie a asistenţei sociale duse la extrem, reducerea drastică sau chiar eliminarea acestor drepturi sociale şi, prin urmare, a cheltuielilor sociale ale statului reprezintă, în opinia puterii, soluţia miracol pentru depăşirea crizei şi a efectelor ei.

În acest fel trebuie înţelese, cred, frazele de mai sus, dar şi tot ceea ce se întâmplă de luni bune: reducerea masivă a salariilor, a pensiilor, a alocaţiilor pentru copii, a alocaţiilor familiale, a indemnizaţiilor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, a ajutoarelor de şomaj, a indemnizaţiilor pentru persoanele cu handicap, a sumelor pentru compensarea medicamentelor, a ajutoarelor pentru încălzire, a primelor, tichetelor de masă, a celor de vacanţă, a biletelor de odihnă, a celui de-al 13-lea salariu, a indemnizaţiilor de merit, a altor sporuri şi stimulente prevăzute în contractele colective de muncă. Lucrurile nu se opresc însă aici căci noua Lege a pensiilor, noua Lege a salarizării bugetarilor, alte acte normative recente cu privire la venitul minim garantat sau alocaţiile familiale perpetuează şi adâncesc acest proces şi pentru anii următori.

Aşadar, stimaţi colegi, nu este vorba doar de măsuri temporare pentru depăşirea crizei, ci, dimpotrivă, de obiective foarte precise şi de politici publice urmărite cu bună ştiinţă.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Din punctul de vedere al Partidului Social Democrat, lucrurile stau, însă, cu totul altfel. În primul rând, prin conceptul de Românie socială noi înţelegem, dimpotrivă, o Românie a locurilor de muncă, a unui număr cât mai mare de locuri de muncă şi de o calitate mult mai bună, înţelegem o Românie a şanselor egale pentru toţi, o Românie a solidarităţii şi a dialogului social, o Românie a unei economii competitive, o Românie a unei calităţi mai bune a vieţii şi a unei protecţii sociale mai eficiente.

România socială este, stimaţi colegi, în esenţă, un proiect politic al stângii, ce presupune cu necesitate o Românie performantă, având drept scop modernizarea şi adaptarea societăţii la condiţiile economice în schimbare. Crez a milioane de oameni din această ţară, România socială presupune importanţa egală a dezvoltării economice, dar şi a celei sociale. Ea vorbeşte despre interdependenţa lor şi despre faptul că ele se presupun cu necesitate.

România socială îmbină creşterea economică, eficienţa şi flexibilitatea cu egalitatea de şanse, cu echitatea şi securitatea socială a populaţiei. Iată de ce ni se pare vădit contraproductivă, ca să nu spunem altfel, opunerea României performante, României sociale.

În al doilea rând, trebuie spus că România nu este şi nu a fost un stat “asistenţial”, în ciuda catalogării ca atare de către forţele de dreapta din ţară. Cu o pondere de numai 12% a cheltuielilor sociale în produsul intern brut al ţării, România ocupă, şi din acest punct de vedere, ultimul loc în Uniunea Europeană.

Pentru comparaţie, este bine de ştiut că ponderea cheltuielilor sociale în produsul intern brut, la nivelul Uniunii Europene, este în medie de 31,9%, deci de aproape trei ori mai mare. Din cele 202 prestaţii sociale, aduse ca argument de către actuala putere, în favoarea unui stat “asistenţial”, numai 34 sunt prestaţii la nivel naţional, restul de 168 fiind beneficii la nivel local, acordarea lor fiind conjuncturală, iar sumele, evident, simbolice.

Din necunoaşterea realităţilor din ţară, acest număr de beneficii poate părea exagerat, dar el trebuie văzut şi ca un răspuns al comunităţilor locale la rata înaltă a sărăciei, îndeosebi a sărăciei rurale, pe de o parte, iar pe de altă parte, ca o încercare de adaptare la cele 263 de taxe şi tarife cu caracter fiscal şi nefiscal, la nivelul anului 2010.

Pentru a marca importanţa cu totul deosebită a celor 34 de prestaţii sociale de la nivel naţional, ţin să menţionez, stimaţi colegi, faptul că în lipsa acestora rata sărăciei relative din România ar fi de 48%, şi nu de 28%, cât este în prezent.

În concluzie, cu numai 34 de beneficii la nivel naţional şi doar 12% nivelul cheltuielilor sociale din produsul intern brut, orice afirmaţie de genul România – stat “asistenţial” – este ridicolă, ea nefăcând decât rău şi mistificând adevărul.

În al treilea rând, stimaţi colegi, vreau să afirm aici că nu tot ceea ce, la un moment dat, ni se pare corect din punct de vedere economic este şi echitabil din punct de vedere social.

În acest sens, chiar dacă reducerea drastică a cheltuielilor sociale poate părea forţelor de dreapta din ţară corectă din punct de vedere economic, ea nu este percepută, în niciun caz, ca echitabilă de către populaţie. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în acest fel povara crizei este pusă exclusiv pe umerii celor mai vulnerabile categorii sociale din ţară, în timp ce evaziunea fiscală, furtul, corupţia, risipa, contrabanda, clientelismul se dezvoltă, parcă, nestingherite în România.

Pe de altă parte, reducerea cheltuielilor sociale, a cheltuielilor cu forţa de muncă, în general a cheltuielilor publice, este criticabilă chiar şi din punct de vedere economic, căci aceste măsuri conduc la reducerea drastică a consumului, a cererii, deci duc la contracţia şi mai accentuată a economiei.

A spune, aşadar, că măsurile acestea sunt absolut necesare, că ele nu au alternativă, că numai ele reformează şi modernizează statul român, se relevă din nou a fi contraproductiv. Dimpotrivă, stimaţi colegi, frumuseţea acestei lumi constă tocmai în diversitatea ei. Există, astfel, diferite moduri de a conduce economia; există mai multe modele bune de dezvoltare a societăţii.

A afirma că numai măsurile puterii actuale din România sunt cele adevărate şi necesare, miroase de la o poştă a dogmatism, iar lucrul acesta trebuie să ne dea tuturor de gândit.

În opinia Partidului Social Democrat, dimpotrivă, accentul ar trebui pus pe crearea locurilor de muncă. O creştere în câţiva ani a ratei de ocupare, de la 57, la 70% ar aduce în jur de 10% la PIB-ul ţării. Alte procente importante ar putea proveni din majorarea alocărilor pentru cercetare şi dezvoltare, de la 0,65% din PIB, acum, la aproximativ 3% în viitorii ani.

În egală măsură, putem vorbi de investiţii cu rol de multiplicator în economia ţării, de măsuri pentru reluarea creditării, de măsuri menite să multiplice încrederea investitorilor străini, ca de exemplu: o bună guvernare, transparenţă, predictibilitate, stabilitate, forţă de muncă calificată, o rată înaltă a inovării, calitate a infrastructurii şi a serviciilor publice.

În viziunea noastră, de exemplu, aceste măsuri sunt şi corecte din punct de vedere economic, dar şi echitabile din punct de vedere social, fiind deci mult mai potrivite României de astăzi.

În al patrulea rând, aici nu este vorba doar de scăderea cheltuielilor sociale şi a veniturilor populaţiei – salarii şi pensii -, ci şi de scăderea gradului de siguranţă al vieţii cetăţenilor şi de o scădere a încrederii cetăţenilor în statul român, în valorile pe care el se întemeiază.

A renunţa la România socială, înseamnă, până la urmă, stimaţi colegi, să renunţi la propria identitate. Spun acest lucru, căci există o componentă socială a noţiunii de cetăţean român, constituită din drepturi şi obligaţii sociale: dreptul la educaţie, dreptul la sănătate, dreptul la asistenţă socială, obligaţia de a căuta de lucru, obligaţia de a plăti taxe şi impozite.

Prin afirmaţiile, cel puţin hazardate, ale preşedintelui ţării, tocmai această componentă socială a cetăţeniei este astăzi grav ameninţată, chiar negată.

În acest fel, este subminată însăţi legătura fundamentală dintre stat şi cetăţean, prejudiciul fiind unul imens: pierderea încrederii cetăţenilor în statul român, cu tot ceea ce poate decurge de aici.

În al cincilea rând, constatăm că avem viziuni cu totul diferite cu privire la rolul statului, chiar şi în perioadă de criză. Dumneavoastră doriţi, în continuare, un stat minimal, mult mai ieftin, şi care, în plus, să nu fie ţinut responsabil pentru cetăţenii săi.

Noi, dimpotrivă, dorim un rol cât mai echilibrat al statului, în relaţia sa cu piaţa, aceasta însemnând că statul stabileşte regulile, dar şi controlează respectarea acestor reguli.

Afirmăm, din nou, aici că statul este un producător principal de bunăstare în România, prin educaţie, prin sănătate, prin ştiinţă, prin cultură, prin securitate publică şi socială.

Reducerea cheltuielilor statului înseamnă, implicit, creşterea inegalităţilor, a excluderii, a sărăciei, a subocupării, înseamnă o calitate şi mai slabă a forţei de muncă, o sănătate şi mai precară a naţiunii române, înseamnă subdezvoltare, înseamnă – în final – stimaţi colegi, tocmai lipsă de performanţă.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Legea salarizării bugetarilor pe anul 2011 se înscrie în viziunea aşa-zisă “reformatoare” a puterii, ea prevăzând reducerea cheltuielilor statului român,

În acest sens, legea consacră şi perpetuează reducerea salariilor cu 25%, operată în anul 2010, şi pentru anul viitor. Legea nu stimulează munca şi calitatea muncii depuse, salarizând funcţia, şi nu performanţa profesională; legea nu prevede priorităţile societăţii româneşti în materie de salarizare, excluzând importanţa socială a muncii dintre criteriile de ierarhizare a categoriilor profesionale, astfel încât educaţia, cercetarea, sănătatea, deşi esenţiale într-o societate a cunoaşterii, rămân “Cenuşăresele” sistemului.

Legea leagă salariile bugetarilor de voinţa subiectivă a puterii, lăsând la latitudinea unui ordin comun al miniştrilor muncii şi finanţelor, calcularea în fiecare an a salariilor efective, legea devenind astfel inutilă şi lipsită de transparenţă.

În plus, stimaţi colegi, asumarea răspunderii guvernamentale pentru una din legile esenţiale ale unei societăţi, o lege ce stabileşte sistemul de distribuţie din societatea românească, pune – din nou – Parlamentul într-o situaţie jenantă, negându-i acestuia rolul de principal for de dezbatere democratică a proiectelor legislative ale ţării.

Iată, stimaţi colegi, suficiente motive pentru fiecare dintre dumneavoastră, pentru ca, prin votul ce îl veţi exprima, să hotărâţi astăzi demiterea actualului guvern, contribuind în acest fel la relansarea democratică a ţării, la dezvoltarea sa echilibrată, atât din punct de vedere economic, cât şi social.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Restanţele acestei sesiuni par a fi legea pensiilor şi legea învăţământului, care nu au fost discutate, deşi au fost prezentate ca priorităţi ale Guvernului Boc.

Am avut un program deosebit de încărcat în această perioadă şi nu am reuşit ce mi-am propus: mai multe postări pe blog. Sper să am o soluţie cât de curând şi să recuperez în această vară!

Postez discursul pe care l-am ţinut cu acest prilej. Din păcate, am fost nevoit, din cauza timpului redus avut la dispoziţie (numai 6 minute) să reduc la jumătate textul pe care îl pregătisem.

După cum ştiţi, moţiunea a eşuat. Curtea Constituţională a invalidat însă scăderea cu 15% a pensiilor. Până la urmă şi acesta este un succes. Aş dori să comentez motivaţia Curţii într-o postare viitoare.

Doamnelor şi domnilor,

Cred că sunt totuşi necesare câteva precizări. În primul rând, moţiunea de cenzură nu este îndreptată împotriva Acordului cu Fondul Monetar Internaţional şi nu pune în discuţie necesitatea acestuia. Ceea ce punem în discuţie şi mai mult chiar, incriminăm, este opţiunea iresponsabilă a Guvernului României de a arunca, prin intermediul măsurilor de azi, întreaga povară a crizei asupra celor mai vulnerabile categorii sociale din ţară: copiii, pensionarii, şomerii, persoanele cu handicap, bugetarii cu salarii de mizerie, populaţia din mediul rural, beneficiarii de venituri minim garantate şi cei ai ajutorului de încălzire pe timp de iarnă, alte categorii de persoane aflate la limita sărăciei sau sub acest prag.

În al doilea rând, la fel de condamnabilă şi reprobabilă este şi fapta celor ce au ascuns, cu bună ştiinţă, situaţia dezastruoasă din punct de vedere economic şi financiar a ţării. Chiar şi numai din acest motiv, un guvern cu o minimă moralitate şi decenţă ar fi trebuit să demisioneze a doua zi după aflarea adevărului şi a motivelor ce au determinat un asemenea comportament.

În al treilea rând, percepţia generală cu privire la lipsa de performanţă şi de competenţă a Guvernului actual este atât de accentuată, încât credibilitatea lui internă şi externă este la limita inferioară.

În aceste condiţii, orice încercare de deblocare a situaţiei generale din România porneşte în primul rând de la necesitatea schimbării actualului guvern.

Faptul că primul dumneavoastră gând, şi singurul, de altfel, domnule prim-ministru, a fost tăierea pensiilor şi a salariilor şi nu încercarea de a stopa sau diminua, măcar, furtul, corupţia, evaziunea fiscală şi economia subterană ce, după unele date publice, pentru primele 9 luni din 2009 se ridicau la 30 de miliarde de euro, acest fapt, domnule prim ministru, vă pune pe dumneavoastră şi Guvernul dumneavoastră într-o postură extrem de jenantă în faţa întregii ţări. Cine v-a împiedicat, domnule prim-ministru, ca în aceste 17 luni să vă luptaţi nu cu copiii şi bătrânii acestei ţări, ci cu adevăratul cancer al societăţii: afacerile de partid şi clientela de partid, cu capitalismul de cumetrie pe care îl patronaţi în acest moment. (Aplauze din partea opoziţiei.)

Dumneavoastră, domnule prim-ministru, ne propuneţi prin măsurile anunţate, nici mai mult, nici mai puţin, decât un târg, spunându-ne, în esenţă, cam aşa: trăiţi prea bine pentru cât poate suporta economia. Aveţi prea multe drepturi pentru câţi bani ne daţi. Ne constaţi prea mult. de azi înainte, de câţi bani ne daţi, atâtea drepturi vă dăm. Unii s-au şi grăbit să spună că da, târgul este rezonabil. Iar dacă te uiţi la ei, înţelegi şi de ce. Sunt reprezentanţii celor 20% din populaţia ţării, oameni bogaţi şi foarte bogaţi care-şi apără interesele. Ceilalţi 80% din populaţie însă, nu pot să nu vadă înşelătoria ce stă la baza acestui târg, şi anume încercarea de a introduce logica economiei de piaţă şi a profitului în materia drepturilor fundamentale ale cetăţenilor.

În fapt, asta ni se şi întâmplă de o bună bucată de vreme. Ni se restrâng drepturile sociale şi economice, dreptul la muncă, dreptul la învăţătură, dreptul la sănătate, dreptul la cultură, dreptul la pensie şi salariu, dreptul la măsuri de protecţie socială, dreptul la negocieri colective, dreptul la o viaţă decentă, în funcţie de, atenţie!, banii rămaşi în vistieria ţării după îndestularea puterii şi a clientelei sale portocalii. Trebuie să ai, cu siguranţă, mult tupeu ca să vii în faţa naţiunii şi să-i impui acest târg: de câţi bani îmi daţi, atâta democraţie vă dau.

În primul rând, domnule prim-ministru, democraţia nu se tranzacţionează.

În al doilea rând, nu poţi impune logica profitului în domeniul social fără a bulversa societatea şi valorile ei fundamentale: binele comun, solidaritatea şi coeziunea.

Suntem noi, cei de stânga, pentru o economie de piaţă, dar ne opunem din răsputeri unei societăţi de piaţă. Ne opunem cu toată fermitatea unei societăţi în care rând pe rând, sănătatea, educaţia, asistenţa socială, cultura, justiţia, siguranţa cetăţeanului, calitatea mediului, se transformă în mărfuri, trecând din responsabilitatea statului social în sarcina pieţei.

Iată de ce respingem, de plano, orice încercări de tranzacţionare şi de restricţionare a acestor drepturi, oricât de rezonabile şi de necesare ar părea ele reprezentanţilor dreptei politice.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Soluţiile pentru ieşirea din criză nu pot fi numai financiare, aşa cum le imaginează puterea de azi. În opinia noastră, a PSD-ului, ele sunt cu mult mai complexe, fiind şi de natură economică şi politică, dar şi soluţii de natură socială şi culturală.

În plus, ele trebuie aplicate simultan pentru a reuşi. Deci, este nevoie, în primul rând, de un alt guvern, cu o altă credibilitate, atât internă, dar şi externă. E nevoie de un alt model economic şi financiar decât cel de până acum, respectiv consumul pe datorie şi cota unică.

Este nevoie de un alt model în relaţiile sociale, în care nu are ce căuta logica economiei de piaţă şi a profitului. Este nevoie de un alt rol al statului, mult mai echilibrat decât cel minimal de până acum. Este nevoie de un nou model cultural, în care munca, economisirea, investirea, solidaritatea şi dialogul trebuie să reprezinte valorile fundamentale.

În sfârşit, este nevoie de un nou model de capitalism decât cel de cumetrie de până acum. Acestea sunt cerinţele fireşti ale stângii. Acestea sunt, în fond, cerinţele majorităţii populaţiei.

Stimaţi colegi,

Până la urmă, între populaţie şi puterea de azi avem de ales şi noi în următoarele momente.

Opţiunea Partidului Social Democrat este clară: populaţia ţării. Iată de ce ne adresăm fiecăruia dintre dumneavoastră, pentru ca, prin votul ce-l veţi exprima, să dăm o nouă şansă ţării.

Votaţi pentru democraţie! Votaţi pentru cei de-acasă! Votaţi pentru cei ce v-au trimis în Parlamentul ţării! Votaţi moţiunea de cenzură!



M-am gândit că este util pentru toţi cei interesaţi să vadă forma legii aşa cum a ieşit de la comisie. De asemenea, am postat şi forma care ne-a venit de la Senat. Reamintesc că este lege organică, iar Camera Deputaţilor este camera decizională.

Programul este foarte încărcat şi, din păcate, nu reuşesc să scriu pe blog pe cât de des aş dori. Marţi se va dezbate moţiunea de cenzură. Este posibil să am alocate 5-7 minute pentru luarea de cuvânt din partea grupului parlamentar PSD de la Cameră.

Aş fi interesat să primesc de la dvs. idei şi sugestii pentru ideile din discursul de la moţiunea de cenzură.

Legea pensiilor – raportul pentru plen

Legea pensiilor Senat

Am atasat mai jos textul motiunii, precum si proiectele de lege ale Guvernului si expunerile de motive care le insotesc.

Motiune de cenzura

expmotvlg1

expmotvlg2

lgasmpn4

legrdslpn3

Cu acest prilej, am luat cuvântul. Redau mai jos textul discursului.

Sunt interesant să cunosc impresiile voastre despre intervenţie.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Stimaţi invitaţi,

De câţiva ani, multe din drepturile noastre, mai ales cele de natură economică şi socială, se restrâng. Unele dintre ele chiar dispar cu totul, altele, deşi rămân pe hârtie, sunt lipsite de conţinut, fiind suspendate pe termen nelimitat sau ciuntite în asemenea hal încât nu le mai recunoşti. În mod paradoxal, putem spune că avem acum, într-un regim considerat democratic, mai puţine drepturi economice şi sociale decât am avut într-un regim totalitar.

Măsurile recente de reducere a salariilor, a pensiilor, a indemnizaţiilor pentru creşterea copilului, a subvenţiilor pentru căldură şi altor măsuri de protecţie socială, ne conduc spre o constatare şi mai gravă, şi anume aceea că astăzi România traversează unele din cele mai negre momente din istoria sa recentă. Dezastrul, anunţat pe un ton ameninţător, ne-a găsit pe toţi nepregătiţi. Nu am cunoscut adevărul şi nu ni s-a spus adevărul despre situaţia economică şi socială a ţării. De aici şi starea de şoc a unei întregi naţiuni la aflarea situaţiei reale. Am putut vedea, şi cu acest prilej, falia enormă dintre Putere şi Opoziţie, dintre patroni şi sindicate, dintre stat şi societate, dintre tineri şi vârstnici, dintre bugetari şi cei din sectorul privat, dintre săraci şi bogaţi, dintre ai noştri şi ai lor. Dintre cei cu şanse şi cei fără nicio şansă.

Chiar şi acum, în aceste momente grele, ţara este divizată, obosită de atâtea confruntări politice şi electorale. Sărăcită, lipsită de o minimă speranţă, lăsată pradă marilor corupţi şi clientelei politice, o ţară confuză şi neajutorată, o ţară ce nu-şi găseşte drumul şi oamenii de stat capabili să o conducă.

Solidaritatea şi coeziunea socială sunt valori de care ne aducem aminte la câte un simpozion, dar ele au dispărut, în primul rând, din conştiinţa şi din vocabularul celor care ne conduc. Altfel cum să interpretezi încercarea de a pune întreaga povară a crizei pe umerii copiilor, a pensionarilor, şi bugetarilor din această ţară. Cum puteţi face lucrul acesta, când ştiţi bine că evaziunea fiscală este în floare. Că 35-40% din economia românească este o economie nefiscalizată. Că fondurile europene destinate României n-au fost absorbite decât în proporţie de 6%, că 4 milioane de ha nu sunt lucrate, că banii de investiţii şi pentru noi locuri de muncă s-au dus către clientela politică, că aproximativ 10 miliarde de euro merg anual din banii publici către buzunare private, că furtul şi corupţia sunt de esenţa capitalismului de cumetrie pe care îl patronaţi. Cum să fii dispus la sacrificii, pentru a acoperi astfel incompetenţa, furtul, evaziunea, politizarea, corupţia, clientelismul, iar când şi vezi cine te îndeamnă la solidaritate şi austeritate şi îţi impune curbele de sacrificiu de astăzi, chiar că e bine să dai cu barda în Dumnezeu, cum se spune.

Primul impuls este acela de a spune că măsurile brutale de astăzi sunt similare celor din anii 1929-1933 şi, totuşi, nu acesta este adevărul, căci nu se pot uita atât de repede nici tăierile de curent electric, de apă caldă, de căldură, din perioada anilor 1980, nu putem trece peste raţiile la unt, ulei, zahăr, ouă, carne, din regimul comunist. Nu putem să nu amintim izolarea culturală prin tăierea abonamentelor la ziare, reviste de specialitate şi cărţi din străinătate, nu putem uita şi ierta atât de uşor interdicţia de a călători în afara graniţelor, suspiciunea şi urmărirea permanentă, nesiguranţa şi frica pe care am încercat-o cu toţii.

Până la urmă, stimaţi colegi, măsurile de astăzi sunt, în fapt, măsurile de ieri şi de alaltăieri. Este vorba de acelaşi tip de măsuri, acelaşi sentiment de umilinţă, de înjosire, de anihilare a fiinţei umane, de arbitrariu, de ghetou, nici măcar mărfuri nu mai suntem, căci aceasta ar presupune dreptul la o relaţie socială care ni se refuză şi ea.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Suntem astăzi disponibilizaţi în vrac şi aruncaţi cu bună ştiinţă la marginea societăţii pentru a nu depăşi cumva procentele din p.i.b. alocate pe un ton suficient de nişte contabili năimiţi. Mai marii zilei îngrămădesc din nou vieţile a milioane de oameni într-un “pat al lui Procust”, echivalent cu mizeria umană şi subdezvoltarea. Pentru a-l salva, ce credeţi? Nici mai mult, nici mai puţin, decât echilibrul unui buget devalizat cu metodă, de ani buni, chiar de ei înşişi şi de clientela lor portocalie. În plus, votul din Parlamentul ţării ar trebui să-i absolve de orice vină pe cei ce ne-au adus în această stare. Consecinţa, pentru un om normal şi întreg al minte, ar trebui să fie, în viziunea puterii, una singură, şi anume acceptarea fără murmur a situaţiei. Deci, să nu mai întrebăm cum am ajuns aici după 9 ani de creştere economică. Cine este de vină, dacă nu cumva sunt posibile şi măsuri alternative mai puţin dureroase. Vă pierdeţi vremea, par a ne spune partidele din Coaliţia de la putere.

Guvernul nici măcar nu mai ascunde cauza tuturor acestor amputări şi reduceri de drepturi. Este vorba, ni se spune direct, despre lipsa resurselor, despre lipsa banilor. Guvernul ne propune chiar un târg, spunându-ne cam aşa: trăiţi prea bine pentru cât poate suporta economia; aveţi prea multe drepturi pentru câţi bani ne daţi; ne costaţi prea mult, pe viitor, pe câţi bani ne daţi, atâtea drepturi vă dăm!

Măsurile de azi nu sunt decât expresia acestui târg. Unii s-au grăbit să spună că lucrul este rezonabil, iar dacă te uiţi la ei, înţelegi şi de ce. Sunt reprezentanţii celor 20% din populaţia ţării, oamenii bogaţi şi foarte bogaţi care îşi apără în acest fel propriile interese. Ceilalţi 80% din populaţie, însă nu pot să nu vadă înşelătoria grosolană ce stă la baza acestui târg, şi anume încercarea de a introduce logica economiei de piaţă şi a profitului în materia drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, în domeniul social.

În fapt, asta se şi întâmplă, ni se ajustează drepturile sociale şi economice, dreptul la muncă, dreptul la învăţătură, la sănătate, la cultură, la măsuri de protecţie socială, la negocieri colective, dreptul la o viaţă decentă, în funcţie de banii rămaşi în vistieria ţării, după îndestularea puterii şi a clientelei sale. Trebuie să ai, cu siguranţă, mult tupeu ca să vii în faţa naţiunii şi să-i impui acest târg: De câţi bani îmi daţi, atâta democraţie vă dau!

În primul rând, democraţia nu se tranzacţionează. În al doilea rând, nu poţi introduce logica profitului în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, fără a bulversa societatea şi valorile ei fundamentale. Ca să fim clar înţeleşi, suntem pentru o economie de piaţă, dar ne opunem din răsputeri unei societăţi de piaţă. Ne opunem unei societăţi în care, rând pe rând, sănătatea, educaţia, asistenţa socială, cultura, justiţia, siguranţa cetăţeanului, calitatea mediului trec din responsabilitatea statului social în sarcina pieţei, transformându-se în mărfuri.

Partidul Social Democrat se opune cu toată fermitatea unei asemenea viziune despre societate, considerând că solidaritatea şi coeziunea socială trebuie să rămână unele din valorile fundamentale ale societăţii româneşti.

Iată de ce şi respingem de plano orice încercări de tranzacţionare a acestor drepturi, oricât de rezonabile ar părea ele reprezentanţilor PDL-ului. Iată de ce încercăm să ţinem piept asaltului pieţei în relaţiile dintre oameni. În acest sens, răul cel mare, în opinia noastră, nu îl reprezintă atât statul obez, aşa cum ni se tot spune, ci, dimpotrivă, capitalismul de cumetrie şi asaltul pieţei asupra socialului. Dacă pentru statul obez avem ac de cojocul său, pentru capitalismul de cumetrie şi în faţa asaltului pieţei, cetăţeanul obişnuit din această ţară a rămas singur şi neajutorat, căci cel menit să-l apere, statul social, tocmai şi dă duhul sub loviturile dreptei politice.

Astăzi, stimaţi colegi, ne sunt ameninţate înseşi elementele fundamentale ale statului român: democraţia, statul de drept, statul social.

Doamnelor şi domnilor parlamentari,

Atacul asupra statului reprezintă o mistificare asupra cauzei fundamentale a crizei, motivată de interese politice şi materiale. În fapt, tocmai prin intervenţia statului a fost salvată acea parte a sectorului privat care a produs criza, sectorul financiar-bancar, statul preluând asupra sa pasivul. Să fi uitat chiar atât de repede, ce a însemnat, de fapt, împrumutul de la Fondul Monetar Internaţional? Nimic altceva decât naţionalizarea pierderilor şi privatizarea profiturilor. A considera acum statul obez drept principal vinovat al crizei economice când, dimpotrivă, lipsesc cu desăvârşire măsurile de ieşire din criza economică, înseamnă a pasa responsabilitatea din sarcina puterii, care ar fi trebuit să ia aceste măsuri, în cea a statului, care pare ceva abstract, altceva, nu se ştie bine ce.

Confuzia este voită, este întreţinută cu abilitate, iar în această capcană am căzut cu toţii, considerând că da, statul obez este cu adevărat inamicul public numărul 1, şi nu Puterea.

În acest fel, Puterea încearcă să scape de vina uriaşă de a nu fi făcut nimic concret ani de zile, nici cu privire la măsurile de ieşire din criza economică, dar nici cu privire la obezitatea statului. Căci, până la urmă, statul nu este chiar o abstracţie, ci instituţii, reguli, norme şi mai ales oameni aflaţi în funcţii de decizie sau execuţie. Vina aparţine deci, în ambele cazuri, unor oameni din partidele aflate la putere, deci vina este a Puterii în exclusivitate a dreptei politice din această ţară.

Mai este oare necesar să vă reamintesc că până mai ieri erau unii care clamau că nu Guvernul este cel care trebuie să scoată ţara din criză? Or, această vină uriaşă nu poate fi escamotată, nu poate fi pasată altcuiva, iar încercarea de a scăpa basma curată prin votul Parlamentului, în mod normal, ar trebui respinsă de nişte parlamentari responsabili.

Practic, Puterea a avut de optat, stimaţi colegi, în legătură cu cine să suporte costurile sociale şi economice ale crizei: populaţia, respectiv cei vulnerabili, pensionarii, şomerii, cei cu venituri reduse, copiii sau, dimpotrivă, capitalismul de cumetrie, respectiv clientela politică a Partidului Democrat Liberal. Asta a însemnat a alege între a tăia din cheltuielile sociale şi de personal sau a tăia din cheltuielile de achiziţii şi investiţii, adică lucrări pentru clientela politică. Între populaţie şi clientela politică, puterea a ales, evident, clientela politică, condamnând la foamete, frig şi boală milioane de cetăţeni români.

Soluţiile pentru ieşirea din criză nu pot fi numai financiare şi economice aşa cum, din păcate, le imaginaţi dumneavoastră. Ele sunt mult mai complexe, fiind şi de natură politică, socială şi culturală oricât ar părea de ciudat.

În plus, ele trebuie aplicate simultan pentru a reuşi. Deci, e nevoie, în primul rând, de un alt guvern, cu o altă credibilitate. E nevoie de un alt model economic şi financiar, decât consumul pe datorie şi cota unică. E nevoie de un alt model de societate, în care nu are ce căuta logica economiei de piaţă şi a profitului. E nevoie de un alt rol al statului, mult mai robust decât până acum. E nevoie, în sfârşit, de un nou model de capitalism, decât cel de cumetrie pe care îl patronaţi. Este nevoie de un nou model cultural, în care munca, economisirea, investirea, solidaritatea şi coeziunea socială, dialogul trebuie să fie cultivate ca valori fundamentale. Acestea sunt cerinţele fireşti ale stângii, acestea sunt, în fond, cerinţele majorităţii populaţiei din această ţară.

Stimaţi colegi,

Până la urmă, între populaţie şi puterea de azi avem de ales şi noi în aceste momente. Opţiunea Partidului Social Democrat este clară: populaţia ţării. Iată de ce ne adresăm fiecăruia dintre dumneavoastră, pentru ca prin votul ce-l veţi exprima să punem capăt dezastrului din ţară. Votaţi pentru democraţie, votaţi pentru cei de acasă, votaţi pentru cei care v-au trimis aici, votaţi pentru moţiune.

Vă mulţumesc.

Suntem tentaţi ca orice schimbare intervenită într-un sistem să o denumim neapărat reformă. Aşa se face că de atâta amar de vreme tot „reformăm” diverse sisteme şi subsisteme ale societăţii cu rezultate cel puţin îndoielnice pentru noi toţi. Pentru a le putea cataloga drept reformă schimbările ar trebui să fie concomitent: echitabile, sustenabile şi mai ales să răspundă aşteptărilor de mai bine ale oamenilor, să ofere o calitate mai bună pentru viaţa oamenilor. Privite astfel, schimbările propuse sistemului actual de pensii răspund doar unuia dintre aceste criterii şi anume sustenabilităţii, dar şi acela cu un grad mare de incertitudine. În ceea ce priveşte echitatea, această cerinţă nu este îndeplinită căci povara sistemului de pensii continuă să fie împărţită arbitrar între contributorii la sistemul de pensii în proporţie de 31,3%, beneficiarii acestuia – a se vedea rata de înlocuire a salarului prin pensie de sub 40% – dar şi restul cetăţenilor, prin subvenţionarea de la bugetul de stat a deficitelor bugetului asigurărilor sociale. Împărţirea poverii nu este rezultatul unui calcul matematic, a unei formule matematice, ci acest lucru se face anual în funcţie de „starea” sistemului şi de voinţa partidului aflat la putere.

În ceea ce priveşte cea de-a treia cerinţă, cea a unei calităţi mai bune pentru viaţa oamenilor, schimbările propuse nu conduc spre un asemenea rezultat, dimpotrivă.

Prin urmare, ceea ce ni se propune astăzi nu reprezintă, în opinia noastră, o reformă a sistemului de pensii din România, ci simple modificări ale legii actuale, determinate de precaritatea resurselor din această perioadă complicată.

7. Obiectivele reformei adevărate a pensiilor

Care ar fi fost totuşi obiectivele unei adevărate reforme a sistemului de pensii din România? Primul obiectiv ar fi trebuit să fie adecvarea sistemului de pensii la cerinţe ca: 1) prevenirea marginalizării şi a excluziunii sociale pentru cei pensionaţi; 2) menţinerea standardului de viaţă din perioada activă; 3) promovarea solidarităţii sociale ca element esenţial al sistemului de pensii. Distanţa dintre cerinţele teoretice ale reformei şi realitatea de zi cu zi a vieţii pensionarilor din România este uriaşă. Peste 65% dintre pensionarii României au pensii sub valoarea de 700 lei, trăind la limita sărăciei. În aceste condiţii, marginalizarea şi excluziunea socială reprezintă regula şi nu excepţia pentru mulţi dintre pensionari, mai ales pentru cei din mediul rural. Micşorarea puterii de cumpărare a pensiilor, potrivit noii formule de calcul, va accentua această stare de lucruri pe viitor. O rată de înlocuire a salariului prin pensie de sub 40% din valoarea salariului mediu brut pe economie ne lasă fără comentarii şi în legătură cu cerinţa menţinerii standardului de viaţă din perioada activă a persoanelor pensionate. Mai este oare necesar să amintesc faptul că în 1989 rata de înlocuire a salariului prin pensie era de peste 52%?

Proiectul propus menţine însă solidaritatea socială ca element al sistemului de pensii, atât prin luarea în calcul a unor perioade non-contributive, dar şi prin subvenţionarea de la bugetul de stat.

Cel de-al doilea obiectiv îl reprezintă sustenabilitatea financiară a sistemului de pensii. Aici avem în vedere 5 soluţii posibile:

1)      creşterea numărului de persoane contributoare;

2)      creşterea vârstei de pensionare;

3)      echilibrarea bugetelor publice;

4)      ajustarea contribuţiilor şi a beneficiilor;

5)      pensiile private.

Nimeni nu neagă dificultăţile reale legate de sustenabilitatea sistemului de pensii din România. Din acest punct de vedere, putem fi de acord, în principiu, cu o încercare de regândire a sistemului, de adaptare a lui sub impactul unor constrângeri tot mai mari.

De aici încolo, însă, intervin diferenţele dintre noi. Prima dintre ele o reprezintă faptul că dvs. încercaţi să adaptaţi sistemul la puţinătatea resurselor din această perioadă de criză, în timp ce noi, cei din PSD, cei de stânga, am dori dimpotrivă, să adaptăm resursele la sistemul de pensii. Facem, evident, trimitere la faptul că 42% din economia din economia românească este nefiscalizată, că în jur de 3 milioane de persoane lucrează în străinătate, că alte milioane de persoane nu sunt asigurate ori muncesc la negru, etc. Este, deci, nevoie mai întâi să facem ordine în propria ogradă şi, în funcţie de rezultat, putem gândi împreună şi la reformarea sistemului de pensii, într-un moment ceva mai favorabil.

Aici intervine cea de a doua diferenţă. Acceptând reforma sistemului de pensii, considerăm că o condiţie obligatorie pentru reuşita acestui demers este reformarea concomitentă şi a sistemului de ocupare a forţei de muncă, dar şi a conţinutului politicilor demografice ale ţării. Fără a vedea aceste trei procese ca un tot unitar, necesar a fi reformat simultan, accentul pus doar pe „reformarea” unuia dintre ele, în speţă sistemul de pensii, rămâne, în opinia noastră, un demers aproape inutil.

Spunem acest lucru conştienţi de faptul că nu numărul pensionarilor din România este mare, ci, dimpotrivă, numărul contributorilor la fondul de pensii este mic. Reamintesc, în acest sens, rata de dependenţă dintre contribuabil şi beneficiari era în, 1990, de 3,4 salariaţi la un pensionar, iar în 2010 este de 0,9 salariaţi la un pensionar. Ţintele, din acest punct de vedere, ne sunt tuturor clare şi ni le şi însuşim. De la o rată a ocupării de numai 57% din populaţia activă a României în 2010, la o rată de ocupare de 75% într-un viitor previzibil, în anul 2020 şi, respectiv, de la o rată a fertilităţii de 1,3 copii astăzi la cel puţin 2,1 copii într-un orizont de timp ceva mai mare de 2020!

Ne lipsesc însă, pe de o parte, măsurile concrete pentru atingerea acestor ţinte, iar pe de altă parte şi viziunea de a aborda cele 3 procese simultan.

5. Sistemul de pensii reflectă schimbările din societate

Ne este clar tuturor că un sistem de pensii nu poate rămâne imun la schimbările din societate, de natură economică, socială, politică, culturală şi demografice. Această aşa-zisă reformă a sistemului de pensii are drept principală motivaţie, în opinia noastră, tocmai lipsa reformelor structurale din domeniile amintite mai sus. Ne-a convenit probabil tuturor dependenţa sistemului de pensii de politic, de exemplu, prin posibilitatea de a „umbla” la valoarea punctului de pensie şi la nivelul contribuţiilor de asigurări sociale în fiecare an! Acest lucru s-a făcut, desigur, şi în funcţie de veniturile şi cheltuielile bugetului, dar şi în funcţie de ciclul electoral, iar proiectul de lege nu elimină această mare vulnerabilitate a sistemului de pensii din România, dimpotrivă.

Dezastrul economic al ţării nu este reflectat doar de puţinătatea încasărilor la bugetele naţionale şi de numărul mic al contributorilor, ci şi de lipsa unor măsuri eficiente menite să ducă la creşterea ratei de ocupare a forţei de muncă. Nu avem nici acum un studiu serios fundamentat cu privire la evoluţia forţei de muncă din România pentru următorii 20-30 de ani, deşi decidem astăzi că e nevoie să majorăm vârsta de pensionare şi stagiul de cotizare. Bâjbâim în continuare luând de bune proiecţiile Băncii Mondiale, în loc de a avea şi a construi propria strategie şi propriile priorităţi în domeniu.

Important din punct de vedere social, de exemplu, este şi faptul că peste 3 milioane de persoane din rural nu sunt asigurate, ceea ce creează probleme suplimentare, iar lucrul acesta ţine şi de modelul socio-cultural românesc. La fel, putem aminti că românii economisesc mai puţin decât alte naţiuni, este adevărat şi din cauza sărăciei mari, dar consecinţa o reprezintă şi eşecul parţial al pilonilor 2 şi 3 de pensii. În sfârşit, scăderea ratei fertilităţii de la 1,8 copii în 1989 la 1,3 în 2009, creşterea accentuată a ratei mortalităţii de la 10,7 la 1.000 locuitori în 1989 la 11,8 în 2009, combinată cu scăderea ratei natalităţii de la 16,0 la 1.000 locuitori în 1989 la numai 10,3 în 2009 sunt elemente de natură să îngrijoreze, ele afectând sustenabilitatea pe termen lung a sistemului de pensii.

În acelaşi timp, furtul, evaziunea fiscală, clientelismul, politizarea, corupţia, sărăcia, nemunca, incompetenţa se reflectă şi ele asupra stării generale a sistemului de pensii din România. Pentru a fi foarte direcţi, ceea ce se întâmplă acum este doar punerea de acord a capitalismului de cumetrie şi a consecinţelor sale cu sistemul de pensii.

La Comisia de muncă a Camerei a intrat în lucru proiectul privind legea unitară a pensiilor.  Am căutat să scriu un material mai elaborat, care să cuprindă mai multe problemele legate de acest proiect de lege. Am să postez din acesta în perioada următoare.

1. Revenirea la normalitate

Aş aprecia, în primul rând, faptul că un proiect de o asemenea importanţă este supus dezbaterii în Parlamentul ţării, ceea ce echivalează cu o încercare de revenire la normalitate. Spun acest lucru pentru că, din păcate, legi la fel de importante ca legea salarizării unitare, codul civil şi cel penal, legile privind „reforma” proprietăţii, a justiţiei, a fiscalităţii, a sănătăţii – că să dau doar câteva exemple – au ocolit dezbaterea parlamentară, viciind grav procesul democratic din România, diminuând astfel credibilitatea noastră, a tuturor.

Discuţia din aceste zile cu privire la legea unitară a pensiilor redă într-o anumită măsură Parlamentului rolul său de principal for de dezbatere democratică al ţării, de unic organ legiuitor.

2. Legea pensiilor – lege de consens naţional

Interesul în jurul acestui proiect de lege este uriaş şi până la urmă este firesc să fie aşa, căci el vizează nu numai pe cei 5,6 milioane de actuali pensionari, ci şi pe cele peste 9 milioane de persoane active din România, viitori pensionari. Iată de ce o lege de o asemenea însemnătate ar fi trebuit să aibă acordul partenerilor sociali, al partidelor politice reprezentate în Parlament, al societăţii civile, ar fi trebuit, în opinia noastră, să fie expresia unui adevărat consens naţional.

Nu am fost nici informaţi şi cu atât mai puţin consultaţi cu privire la intenţiile, direcţiile şi principiile de reformare a sistemului de pensii, deşi acest domeniu a fost şi rămâne unul de predilecţie al PSD, al stângii. Lipsa unui minim dialog pe acest subiect de o atât de mare sensibilitate pentru noi toţi este de neînţeles, el constituind un obstacol în plus întru degajarea unor soluţii acceptabile. Spunem aceste lucruri şi prin prisma a ceea ce s-a întâmplat cu actuala lege a pensiilor (legea 19 / 2000), amendată de aproximativ 90 de ori în intervalul 2001 – 2009 dar şi din nevoia evidentă de stabilitate legislativă şi de predictibilitate în această materie. Adăugaţi climatul tensionat din ţară şi mai ales pensiile de mizerie pentru 85% dintre pensionarii României (cei cu pensii sub 1.000 lei) şi poate veţi realiza dramatismul situaţiei.

3. Oportunitatea proiectului de lege

Una dintre principalele întrebări este legată de oportunitatea unui asemenea proiect, nu numai într-o perioadă acută de criză a societăţii, dar şi într-o perioadă în care oricum nu mai ţinem cont de niciun fel de drepturi economice şi sociale ale cetăţenilor români, multe dintre acestea fiind eliminate, altele ajustate în mod arbitrar, altele suspendate pe termen nelimitat.

În aceste condiţii, nu ştim ce rost au discuţiile de astăzi, asupra unui proiect ce vizează drepturi pentru o perioadă de 20-30 de ani, când noi nu ştim ce se întâmplă mâine în acest domeniu?!

În opinia noastră, nu numai premisele legii, dar şi datele şi proiecţiile oferite au un grad atât de mare de relativitate, încât dezbaterea o putem face doar ca pe un exerciţiu de lucru şi nicidecum cu conştiinţa împăcată şi responsabilitatea necesară pentru destinele şi viaţa a milioane de semeni ai noştri.

În acelaşi timp, constrângerile şi îngrijorările perfect justificate de astăzi, cu privire la veniturile şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale, pot foarte bine mâine, cu un alt management şi cu o altă voinţă politică, dar şi ca urmare a unor performanţe economice mai bune, să ofere şi alte soluţii decât cele propuse pe timp de criză. Ne referim, evident, la soluţii mai bune pentru pensionari.

Acestea sunt motivele pentru care considerăm discuţia asupra acestui proiect de lege, în această perioadă, ca inoportună. Sigur însă că nu noi decidem.